Nichita Stănescu...un om între oameni..un poet al valenţelor morale,
duse pâna la cel mai însalt standard scriitoricesc.
Mă plec în fata artei tale, Nichita !

 

Lasă-mă să-ţi sărut gura ta rece
Dar care-i caldă prin sărut...
Lasă-mă să-ţi reânod firul vieţii
Care cândva s-a rupt.

Lasă-mă să te mângăi
Cu timida mea mişcare,
De om ce vrea să te iubească
Cu idolatrii...de onoare.

Nu mă sfiesc să cânt
Ce-i plămădit în oală de pământ.
Sunt olar...gropar vestit...morar
Cu cântec de frumos...doar lăutar !

Nichita ! Cănd ai plecat de lângă mine
Ai ciobănit cu turmele-ţi divine,
Ascunzăndu-te în casa-ţi de pământ
Cu-al tău abstract...numit cuvânt.

Lasă-mă să fiu, să fiu, să fiu
Cu capu-mi afundat... de viu,
În lucerna dorului ce te doreşte
Ţinăndu-ţi moartea-n loc...hoţeşte.

Lasă-mă să dorm în patul
În care dormi de ani şi ani...
Murind...eu vreau să fiu în locul -
Ce-ţi mână mândrii armăsari.

Ieşi la lumină, fără de pripeală
Aidoma îngerilor cei cereşti.
Nichita ! Trezeşte-te din somn -
Spunăndu-mi că trăieşti !




O lacrimă pentru Nichita
O adevărată lacrimă,
De la margini de univers
Pămăntesc...!

Vianu  > Australia.

Severim! 6